02 / 10

Patrimoniu

Conform listei monumentelor istorice afișată pe situl Ministerului Culturii, în Municipiul București se află 2651 de imobile clasate ca monument de arhitectură, adică aproximativ 10% din totalul monumentelor de arhitectură din România.

Însă România e pe locul 15 în Europa la numărul de monumente istorice (MI) pe 1000 de locuitori, cu 1,04 MI/1000 de locuitori, față de Germania, pe primul loc, cu 11,6 MI/1000 de locuitori.

Patrimoniul constuit al unui oraș este indisolubil legat de identitatea orașului și reprezintă o valoare irecuperabilă dacă este pierdută, iar pe de altă parte, el reprezintă și un fond valoros din punct de vedere economic, întrucât, așa cum o demonstrează experiența alor țări europene,  investiția în patrimoniul arhitectural și cultural produce efecte economice mai mari decât investiția în alte domenii [1].

În PUG Municipiul Bucureşti (1997‐2000) s‐au stabilit limitele a 98 de zone construite protejate şi s‐au aprobat Regulamentele Locale de Urbanism pentru construirea în aceste zone (HCGMB 279/2000).

Însă, cercetările arată că "sistemul de protecţie a patrimoniului prezintă lacune importante. Aceste lacune pot fi puse pe seama mai multor factori:

• incapacitatea sau ineficienţa administrativă, la toate nivelurile şi, parţial, inabilitățile din sistemul de autorizare a construirii;
• lipsa unei viziuni asupra patrimoniului împărtăşită de membrii comunităţii care să permită reducerea acţiunilor ilegale, ci, dimpotrivă, considerarea întregului sistem ca fiind constrângător;
• lipsa unei viziuni largi asupra tipurilor, valorilor şi însemnătăţii patrimoniului care să permită înţelegerea problemelor induse de cuplul aparent conflictual dintre conservare şi dezvoltare; această problemă se răsfrânge asupra sistemului de creaţie, avizare şi aprobare, asupra activităţilor ONG, asupra conţinutului strategiilor, a documentelor de planificare şi asupra aplicării acestora." [2]

Mai mult, există următoarele categorii patrimoniale "a căror protecţie este deficitară  (obiective neclar formulate, acţiuni de protecţie deficitare, neincludere explicită în OMCPN 2260/2008):

• Arhitectura minoră (locuințe obișnuite, arhitectură vernaculară, etc.) şi peisajul istoric urban (ţesutul istoric urban, compus din trama stradală istorică — străzi, bulevarde, pieţe, spaţii plantate stradale — din sistemul parcelar, din modul tradiţional de amplasarea a clădirilor pe parcelă şi din dimensiunile volumelor construite);
• Construcţii (în funcțiune sau dezafectate) cu desținații diferite de edificiile publice reprezentative: clădiri industriale, porturi şi diguri, căi ferate normale şi înguste, gări şi anexe ale acestora, drumuri istorice şi treceri prin pasuri montane, poduri, mine,saline, lucrări edilitare cu instalaţii aferente, lucrări de geniu militar, iazuri piscicole istorice, iazuri pentru mori ş.a.;
• Spaţii plantate publice situate în interiorul localităţilor, spaţii plantate decorative sau gospodăreşti de pe parcele, cimitire, cursuri de apă din interiorul localităţilor." [3]

De aceea este necesar un cadru legislativ adecvat pentru a încuraja buna întreținere și conservarea/restaurarea monumentelor și clădirilor valoroase din zonele construite protejate, cu responsabilități și penalități, dar și cu forme de sprijin tehnic și financiar pentru proprietari și operatorii privați.

Trebuie sa existe un statut juridic clar, cu o reală protecție pentru clădirile din ansamblurile urbane clasate monument istoric și din zonele protejate; actuala legislație are prevederi specifice laxe și evazive.

Este foarte importantă informarea publică adecvată – prin mijloace locale de expunere și pe paginile de internet – ca procedură prealabilă avizării intervențiilor asupra monumentelor, zonelor lor de protecție și zonelor construite protejate; de asemenea, transmiterea tuturor datelor relevante către organizațiile profesionale din domeniul arhitecturii și urbanismului.

Trebuie să fie respectat caracterul public al tuturor studiilor istorice, avizelor și autorizațiilor privind intervențiile pe monumente istorice și în zone construite protejate, care trebuie să fie accesibile oricui într-o arhivă digitală a Ministerului Culturii.

Susținerea unor parteneriate active cu organizațiile profesionale O.A.R., U.A.R., R.U.R., ICOMOS România, precum și cu O.N.G.-urile care apără patrimoniul, și nu în ultimul rând cu mediul academic din toată țara, astfel încât să fie descurajate practicile distructive/corupte și cele ce ies din sfera deontologiei profesionale.

Actualizarea listei arborilor monument într-un document public cu valoare juridică, precum și generarea criteriilor de evaluare și a normelor de intervenție și gestionare a vegetației în acord cu standardele, cunoștințele și calificările definite la nivelul Uniunii Europene.

Pe de altă parte, este necesară sprijinirea de către stat a proprietarilor privaţi ai monumentelor istorice, în acest moment aceasta reducându‐se doar la scăderea impozitului pe proprietatea spaţiilor folosite pentru locuire, a terenurilor ocupate de monumente şi la scutirea de taxă de autorizare a construcţiei, în cazul lucrărilor autorizate. Toate aceste facilități fiscale au fost însă lăsate la latitudinea administrațiilor publice locale, iar la București nu se aplică.

Este necesar „un proces de reformă legislativă a patrimoniului, bazată pe înţelegerea rolului activ în societate pe care acesta îl poate deţine. În acest sens o prioritate trebuie să o constituie asumarea de către stat a degrevării fiscale pentru costurile lucrărilor de restaurare a monumentelor istorice suportate de persoanele fizice, ca o contrapartidă pentru degrevările fiscale suportate de bugetele locale.” [4]